Mitul pesterii reloaded...

Noptile de iarna sunt singurele in care am timp si imi permit sa visez..sa ma desprind de rutina bolnava si sa privesc pe geam ceata ciudata si delicioasa care trece prin fata neonului din strada, ca niste picioare de adolescenta prin fata unui pictor batran si pofticios. Noptile de iarna au un farmec si un  miros pe care nu le mai gasesc niciodata in tot anul..Miroase a nemurire si a timp oprit in loc, a tinerete si a iubire, a libertate si dorinta..As sta treaza in dembrie doar noaptea.. Mi s-ar parea obligatoriu sa iti petreci Undrea fumand mult, gandind cu voce tare, iubind si cerandu-ti iertare de la toti. E o luna de pierdut vremea prin anticariate, de cheltuit bani pe viniluri, de cumparat medalioane din acelea care se deschid si iti dau voie sa pui in ele o fotografie cu cei iubiti..E o luna in care nu ai voie sa dai drumul mainii celui la care tii, e o luna de ascultat viori, de fapt care iti canta ea doine romanesti si tanguite, e o  luna in care ar trebui sa fie permis sa bei oricat, caci oricum luciditatea si rationamentul nu-si au rostul acum..E decembrie de stat de vorba pana la patru dimineata, de ascultat Adevarul marturisit de Spandau Ballet,de facut planuri aprinse, sau de facut dragoste pe covor, in fata focului, asa cu ochii inchisi, cu inima stransa, fara cuvinte, doar cu respiratii fierbinti si cu simturile date pana la frecventa suprema..E vremea de privit focul si lasat sa te poarte flacarile lui incotro o vrea..Trebuie pusa imaginatia la lucru..e de baut o "batrana" de feteasca si privit in flacari pana ne facem toti poeti, pictori sau muzicieni..E de cantat, rau sau bine, sublim sau afon..e de imaginat cadre cu crengi dezgolite si femei fatale imbracate elegant..e de spus poezii, reusite sau porcoase, care sa-i placa lui Dumnezeu sau sa-l faca pe diavol sa mai rada si el putin...E de privit in flacari si la umbrele pe care le proiecteaza pe perete..Traiesc la ani departare de Republica lui Platon si acum cand "everything is sexed up", focul imi trezeste doar sexualitate si initiere..Intunericul nu mai e simbolul ignorantei si a lipsei de cultura..a devenit o stare de spirit, un personaj profan care tine la discretia mea si ma apara de privirile carcotase, in noptile cand ma topesc in bratele LUI. Umbrele de pe pereti au ramas iele ale trupurilor bolnave care se leaga frenetic si bolnavicios de cate ori au ocazia..strigoi imbatati de iubire din vechi blesteme de fete batrane..in fata focului corpurile noastre, eu si EL, suntem singurii care mai certifica realitatea fizica..in rest e ceata, dorinta, inconstienta, catharsis dement si unghii infipte taios in carne...saliva si dintii de pe arcada de sus imprimati pe umarul stang..I-as spune domnului Platon ca drumul initiatic al cunoasterii s-a mutat pe covorul meu..Ce-i drept e o initiere condamnata si injurata de sfinti, e o initiere de burlac rebel cu notiuni de speologie care a pacalit o domnisoara sa-i cada in brate, e o cunoastere tantrica, o fapta pentru care mamele si-ar da afara din casa fetele care au pacatuit, iar divinitatea te-ar tine mult timp langa poarta Raiului fara ca sa te lase sa intri..E vantul ce misca usor perdeaua, e lumanarea cu miros de cafea si aroma de mahon, e vulgaritatea saloanelor erotice si imbatarea de la carciuma din coltul strazii..sunt durerea si frumosul care fac dragoste, e lupta dintre negarea de pe buze si aprobarea corpului...e un buchet de senzatii, de fum de tigara amestecat cu parfumul lui fin, e mult jazz...e daruirea pe altarul improvizat pe covor..sau..e...nu stiu ce e...e visul unei nopti de iarna..e sirul de ganduri pierdut in fata focului..ce voiam de fapt sa spun oare?..

Just come undone..

Multa ceata in noapte bolnava, cu siluete de copaci uscati, garduri vechi si felinare stricate ca de bordel.. Un aer greu de luna decembrie, un aer rece ca un iubit capricios, aer aspru si dureros care iti taie fata si iti anihileaza spiritul..Frig care te face sa regreti amintirea muntilor pe care ii cutreierai mai demult, cu focuri improvizate si tricouri purtate o saptamana, pe vremea cand formele fara fond erau doar literatura si lumea iubea substanta si plinul din suflet..O noapte buna de plimbari lungi pe strazi, de povesti prin baruri de mahala, de spirt contrafacut si niste Marlboro made in Cesko...O noapte potrivita ca sa te rog sa incerci sa pierzi controlul..Sa urli, sa-ti iesi din trup, sa faci incursiune pana la Uranus, sa arunci cu pietre in Pamanat si apoi sa te gandesti la mine si sa cobori turbat sa-mi cauti mana prin noapte, sa-mi urmezi pasii pe strazi si sa tremuri gandindu-te ca vantul e respiratia mea calda pe gatul tau cu jugulare turgide..Invata sa visezi si maine seara sau in alta seara frenetica cand ma vei intalni prinde-ma de mana, saruta-ma ca un nebun si lasa-ma sa te duc intr-un decembrie al nostru..Noi nu suntem de aici... Iarna noastra e plina de iubire si psihoza, de haine rupte si inclestari de rabie, de pietre albe si umbrele pe ziduri. Mi-ar fi placut sa te cunosc intr-o bodega, undeva la marginea unei mahalale cu poeti si betivi talentati...In acordurile de vioara a unui lautar olog si amortit de la taria veninoasa..Bineinteles, te-as fi abordat tot eu prima..La barul murdar si plin de pahare ciobite, unde doar o lumina difuza mai aduce farmec si visare. As fi venit de pe strazile noroioase imbracata intr-o rochie rosie, care lasa sa se vada atat cat sa incite mintea unui domn, dar nici prea mult, incat sa nu faca nevestele sa injure..M-as fi asezat langa tine, obosita de a te mai vana ani la rand, ti-as lua fara sa-mi cer voie o tigara din pachet, pentru care ti-as plati cu un suras amar si cu un rand de rom..Tu ma cunosti..Am fost mereu in umbra ta, ingerul care se ruga pentru tine, diavolul schizofrenic de care nu mai scapai, prietenul pe care nu-l vroiai dar care te voia, iubita pe care n-ai atins-o niciodata, dar care iti stia gustul buzelor doar privindu-le si visand la ele atatea nopti intre cersafuri de singuratate. Asa e..tu ma cunosteai deja..Dar in lumina aceea difuza poate ca mintea ta nu ma mai refuza pentru ca deja a inceput sa isi imagineze dezgoliri de sub rochia rosie si zambetul crud..Am fi inceput o discutie banala..M-ai fi intrebat daca stiu sa gatesc..Eu ti-as fi spus ca fac doar salate..din inimi si neuroni..din iubire si nervi..condimentate cu lacrimi si instabilitate psihica de nopti de iarna..Mi-ai fi atins umarul, si poate fugitiv mi-ai fi aranjat o suvita de par...lumina ar fi cazut doar pe buzele noastre, pe umeri, pe pahare murdare..pe bucati de lamaie de pe bar si pe scaune din piele roasa.. Ai fi inceput sa ma vrei..nici tu n-ai fi stiut de ce..ai fi injurat in gand ca ai baut prea mult si te-ai lasat prada vanatorului, fara sa stii ca vanatorul a avut mereu inima capturata de tine...Mi-ai fi facut un semn la care te-as fi urmat spre iesirea din spate...Fara gesturi, fara cute in piele, fara emotii, doar cu gandul la placere si cu sclipiri demente in privire.. Mi-ai fi smuls sarutari perverse impinsi in ziduri stricate de caramida rosie si inghetata...Te-ai fi chinuit sa-mi simti gustul carnii de sub paltonul si rochita cea rosie..M-ai fi implorat sa iti mai dau doar o zi in plus, dar eu, obosita de atata fugit dupa prada, ti-as fi spus ca de maine nu mai exist...Te-ai fi suparat si ai fi fumat mult, ti s-ar fi inrosit ochii de furie, m-ai fi bruscat si ne-am fi contopit cu aburii din gura, cu ceata, cu zidul murdar de mahala, si cu furia care ne-ar fi iesit din piept...tu furios cu orgoliul masculin ranit de o ciudata imbracata in rosu, care isi permite sa te refuze, eu cu lupta dusa intre dorinta de a te avea si de a ma dezintoxica de imginea-ti bolnava care de ani intregi nu mai pleaca din mintea mea si care ma face sa te iubesc fara sa stiu nimic despre tine...Te-as fi lasat rece si singur, iar eu as fi plecat ranita, cu dorinte nestinse de prostituata, dar cenzurate de comportament de scolarita catolica...
          Nici tu domnule nu esti din decembriele asta..Hai sa cautam maine un bar si spune-mi tu de unde vii.. Un pic de rom si un sarut sa-ti dezleg limba amortita si sa te invat sa povestesti intamplari care n-au existat...dar care ar fi fost scrise pentru noi..Te-as lasa maine sa te dezlantui, sa te infurii, sa te eliberezi si apoi sa ma posezi intre ziduri de mahala..Te las maine sa-mi atingi umarul...Si sa-mi aranjezi o suvita din par.. Hai sa cautam maine un bar cu violonist olog..si poate o sa vin in rochie rosie...

"La inceput a fost cuvantul..."

De ce iubim? De mici ce suntem...Iubim gandindu-ne ca altfel prin lumea asta nu se poate trece. Ca trebuie neaparat sa ne zbuciumam si sa ne rupem sufletul in paisprezece pana ne gasim o jumatate..sau macar un sfert...sau o bucata din cineva care sa ne iubeasca. Si-a batut joc de noi divinitatea cand ne-a spus ca nu putem trai singuri. Ghinionul e ca noi, molecule haotice si pierdute, am si crezut. Si asta facem de dimineata pana seara. Ne chinuim sa cautam bucata potrivita, ne imbatam cu iluzia ca iubirea exista, ca daca o alta bucata bolnava de carne a trecut prin patul nostru, cautand si ea idealul lui Eros, inseamna ca e facuta pentru noi si ca suntem fericiti. Credem ca plimbarile de mana pe alei pavate si in acorduri de acordeon batran o sa dureze toata viata. Si ca aceeasi mana o vom strange mereu..Si daca o strangem tare, iubirea se scurge prin mana, in mana celuilalt, si urca intr-o valtoare nebuna spre inima lui si atunci el simte cat de dedicata ii esti. Si ramane clipa suspendata si inchidem ochii si ne vedem peste 40 de ani cu acelasi tremor de emotie si placere, langa acelasi om pe care l-am iubit de cand ne stim. Nu...iubirea nu exista..e doar iluzia unui trup din ceata, e doar un joc bolnav, si in nici un caz nu vine de la Dumnezeu, ci vine de la diavol, care sta in fotoliu si rade ironic de prostia si tanguirile pamantenilor. Ba le-a mai dat si carti si filme la care sa se uite, de unde sa invete ca daca iubesti faci orice, si dupa le da drumul frenetici pe strazi sa caute un ideal care nu exista. Iubim din prostie, din disperare, din frustrare, din dorinta de a impartasi cu cineva greul vietii, caci suntem prea slabi sa caram singuri o asa povara.Si mai iubim pentru ca suntem facuti sa credem vorbe...Pentru ca daca cineva iti spune "te iubesc" ajunge sa crezi ca tine loc de tot..La inceput a fost cuvantul...Cu el a inceput lumea asta nebuna si speriata, cu el a inceput durerea...Prin cuvant am ajuns sa-l iubesc pe EL.Nu cunosteam nici pamantul din care e facut, nu auzeam ce soapte diavolesti imi sufla lumea, nu ascultam cand mi se spunea ca e sarpele de langa fructul oprit..I-am auzit cuvantul si am cazut inlantuita..pentru ca vorba lui cantarea cat toate faptele altora...pentru ca domnul acela de pe strada cu nume de ape tulburi stia exact ce sa spuna sa ma aiba la picioarele sale. Era maret, nu prin statura sau fapte, ci prin infatuarea ca demnitate lui sta in cuvant. Era ciudat, un anarhic venal cu gesturi stangace. Nu era gentleman..nu tot timpul..cand se uita la ce se uita toata lumea el vedea altceva decat noi toti..Dar arunca cuvinte ca lance demente..Vorbele-i erau adevar, dureros si dulce, protector sau marsav. Cadeam la picioarele-i la o comanda si deschideam fara sa mai pun intrebari sufletu-mi murdar sa-i dau toata iubirea pe care o am..Dar cuvintele au devenit venin.Vorbele nu mai erau statornice. Nectarul de pe buzele din care m-am imbatat de atatea ori nu a fost decat otrava administrata lent si cu efect sigur..Tot cuvantul lui m-a ucis. Iluzie draceasca, care l-a inceput era adevar, acum joc dureros si bizar...Oare ce din tot ce mi-a spus a fost real? De ce iubim ceata de pe ape tulburi si namolul din inimi? De ce ne indragostim de vorbe aruncate ca cenusa de pe malul marii?La inceput a fost cuvantul...in care am crezut ca o nebuna fugita de exorcizarea pe care toti mi-o pregateau...Apoi a fost cuvantul pe care au crescut spini...spini si in inima...si acum e tacerea...Plansul doare noaptea...

Pentru tine..

Sarmanul de tine te-ai descompus  in molecule...Te-ai frant in mii de bucati si te-ai raspandit peste tot..sau te-ai deposedat de cele o mie de suflete demonice si le-ai alungat in cele patru colturi ale lumii sa ma urmareasca...sau altfel nu stiu cum sa-mi explic ca te vad in tot ce ma inconjoara..poate esti Brahma reincarnat si posezi tot universul..sau poate esti vreo forma de psihoza si posezi doar mintea mea..am incercat mai demult sa scap de tine cu un pahar de whisky, niste muzica tare, o folie de pastile si un pachet de tigari...i-am cerut lui Dumnezeu, eu care nici nu cred in El, sa ma ajute sa te uit..am fost in casa Lui sa-i cer exorcizarea de iubirea asta bolnava..dar printre rugaciuni nu-mi veneau in minte decat imagini perverse si respiratia ta pe gatul meu care astepta sa fie frant si dominat, asa ca am fugit ingrozita, convingandu-ma inca o data ca sufletul meu pacatos e de mult vandut intunericului si irecuperabil prin vreo rugaciune...am plecat cu pulsul crescut si inima sa-mi iasa din piept...mi-am impus sa nu plang..plansul este pentru cei slabi sau pentru cei cu inima...de fapt nu e asa, plansul te umanizeaza, dar trebuia sa-mi gasesc pretexte..m-am asezat pe-o banca, si iar mi-am aprins o tigara..o tigancusa la vreo 4 ani s-a asezat langa mine, a spus repede rugaciunea, asteptand sa-si primeasca rasplata...in timp ce-i intindeam monezi stralucitoare, mi-am adus aminte ca am mai vazut-o prin autobuz..acelasi autobuz in care te tineam de mana, si faceam osmoza, impinsi unul in altul ca la concertele rock...vai, iarasi tu in mintea mea..imi venea sa o blestem pe tigancusa ca mi-a amintit de tine..dar nu, nu ea mi-a amintit...lupta trebuie dusa cu emisferele mele cerebrale, necrozate si bolnave de iubire si dorinta..am plecat si de acolo..dar nu e chip sa nu te vad...toti iti seamana, fiecare om de care ma loveam in fuga mea frenetica are cate un gest al tau...o sclipire de ochi, un zambet pe buza de sus, o cuta pe obraz.. Fiecare are, dar asa doar cat sa nu ma lase sa te uit, cat sa-mi aminteasca de tine...dar nimeni nu le are asamblate pe toate..soarele de toamna imi aduce aminte de lumina din ochii tai pofticiosi, de pe vremea cand iti desenam "V-uri" cu picioarele si tu ma consumai cu zambete de superioritate si durere..textura paltonului meu imi aminteste de pielea ta..fierbinte si dementa, cerand urme de unghii pe tot spatele...norii imi reinvie imagini de pe peretii camerei cu tavan ciudat unde ti-am cedat de atatea ori poruncilor de burlac infatuat, dar unde cele doua cuvinte spuse de tine m-au inlantuit definitiv de zalele damnatilor in iubire...Eu insami  imi amintesc de tine, caci nu mai e niciun loc pe corpul meu care sa-mi mai ramana in definitiv doar al meu..ai ocupat teritorii unul dupa altul si m-ai facut imperiul tau, guvernandu-ma dupa legi doar de tine stiute, dar pe care nu am puterea sa le contest nicio clipa..m-ai facut kamikaze, instruindu-ma sa mor pentru iubire fara sa ma tem sau fara sa mai pun intrebari...mi-ai furat zambete stalcind cuvinte sau schimband potenta cailor din parcuri...m-ai ranit si am invatat sa te iubesc chiar si atunci..te iubesc si cand ma abandonezi si nu mai astept scuzele normale, ci incep sa-ti caut eu scuze, sau sa-mi spun ca zeii n-au nevoie de iertare, si dupa te iubesc mai mult si ma intorc umila si recunoscatoare ca am mai tras un loz al sansei de a te avea... intrerupatoarele si incarcatoarele de sony imi amintesc de tine, asociez graffiti de pe ziduri cu sprancenele tale si ochii tai cu pietre din pavaje vechi si pline de povesti...ma infioara cladirile vechi cu geamuri sparte, caci poate ma privesti de acolo, ma intreb daca amicii tai ma mai stiu, caci poate li se va face mila si iti vor spune ca m-au vazut...inchid ochii, dar esti si acolo, stai sub pielea pleopei si razi de naivitatea mea de scolarita indragostita.. da, stiu ca tu nu esti asa..tu esti dintr-un alt univers, tu Brahma drag te-ai lasat descult si ai coborat de la masa zeilor sa-mi dai pentru cateva clipe iluzia ca te pot schimba...tu ai in ochi dimineata si in suflet apusul, pe buze nectarul dar in cuvinte durere biciuitoare, tii pe brate negarea, dar gura ta nu poate pronunta "nu", ai in suflet iubire dar prea mult nisip in atriul drept...si descoper ca iubesc durerea si..pe tine.. Ma duc sa caut in compendiu tratamentul psihozei........

Lectia de frumusete..

Mi se intampla adesea sa trec pe langa lucruri extraordinare, pe langa oameni deosebiti, pe langa  intamplari din care poti sa culegi o mie de invataminte utile si totusi sa nu le dau importanta..Le stochez acolo undeva, le pun intr-un sertar, dar cum dulapul e mereu plin de lucruri superficiale (de genul "oare ce mananc azi?","cu ce oja ma dau", "oare cum arata picioarele mele de sub rochita asta...colegul m-o fi observat?"), cele cu adevarat importante raman sufocate intre miile de nulitati care imi umplu viata si care imi dau senzatia ca traiesc. Dar uneori, cautand prin neuroni culoarea ojei, mai gasesc cate o imagine de care imi amintesc cand ma astept cel mai putin...Asa mi-am amintit de un om pe care l-am cunoscut acum ceva timp si de care intamplarea m-a lovit de doua ori..putin, dar de ajuns sa primesc o lectie de frumusete..Intr-o dimineata fugeam pe holul spitalului sa ajung la ora....era vreo 7.45...iar eu ca de obicei intarziam cu mult mai mult decat era permis...aveam halatul pe care ma chinuiam sa il imbrac in mers, pentru a mai castiga timp...stetoscopul si el, inca vreo trei carnetele, un portofel, telefonul si alte o suta de maruntisuri de care nu ma despart, caci toate mi se par folositoare, cand de fapt nici unul nu e..si alergand in timp ce incercam sa-mi organizez mini haosul din maini, m-am lovit de un barbat inalt, perfect estetic, in pijama de spital dar cu halat alb pe deasupra, de unde am dedus ca e ruda unui bolnav, venit sa vegheze asupra acestuia..Impactul a fost destul de puternic, am scapat unele lucruri din maini, probabil m-am si lovit...si stiu ca am devenit foarte nervoasa, probabil pentru ca nu s-a ferit din cale, pentru ca asta facea ca sa intarzii si mai mult....sau pentru ca mi-a zis "Domnisoara, dumneata esti frumoasa...asa cum se vede in lumina asta, esti sublima....de ce te grabesti? iti ia din frumusete...mergi incet, calca hotarat si fa-ti timp sa te uiti in jur...fuga nu e buna"...Am ajuns la ora intr-un final, mi-am primit mustrarile de rigoare despre cat e de rau sa intarzii..dar mintea mea era la domnul acela.. Nu stiam daca sa-i iau discursul ca pe un compliment, sau ca pe o mare obraznicie si impertinenta...Oricum,pana la sfarsitul zilei uitasem cu desavarsire de episodul asta...Peste vreo saptamana trebuia sa plec acasa si am decis sa iau trenul...la fel de nervoasa, ca iar era sa intarzii, bagajul prea greu, vagonul mult prea aglomerat..exagerat de cald...intru in vagon, certandu-ma in prealabil cu toti in stilul caracteristic...imi pun bagajul sus, ma cert cu un mos care avea o problema de ordin spatial cu geanta mea si in final ma asez....in fata mea un domn zambind..."Tu ori alergi, ori te certi...amandoua iti iau din frumusete....pacat, pentru ca si in lumina asta arati interesant.."....Da, era domnul de la spital, impertinentul acela interesant, "the watchman" in halat si pijamale...Mircea il chema...asa mi-a spus si si-a cerut scuze pentru replicile prea directe..avea vreo 30 de ani, desi gandea ca unul de 57 si flirta cu un pustan...am inceput sa vorbim...ma uluia felul in care imi povestea lucruri personale ca si cum ma stia de o viata.. fusese crescut la tara, intr-o familie saraca...nu s-a jucat niciodata, copilaria lui fiind ori munca la camp, ori schimbatul scutecelor celor 5 frati mai mici....daca te uitai la mainile lui inca se vedeau urmele unei vieti chinuite..alaturi de un chip perfect, mainile faceau un contrast bizar..cicatrici de la taieturi, o arsura mare si niste pete negre.. pe la 16 ani i-a murit tatal si mama i s-a imbolnavit..a venit in oras sa lucreze..se gandea ca poate face mai multi bani ca sa isi intretina familia...s-a angajat ziua maturator de strada, iar noaptea la o cafenea, unde matura la sfarsitul programului..castiga destul cat sa poata trimite cate ceva acasa, in oras locuia cu niste batrani pe care ii ajuta, astfel incat sa nu plateasca chirie...lucra din greu, dar nu se plangea..atat ca nu intelegea de ce lumea cocheta care il inconjura, baieti cu masini si telefoane de care el a vazut doar la tv, la brat cu domnisoare rujate, radeau cand il vedeau...ce-i drept ca hainele ii erau mici, cam murdare si n-avea si el telefon dintre acelea, dar muncea cinstit, muncea pentru ai lui, si el, crescut departe de rautatile orasului nu intelegea ce e rau in a face curat pe strada...era insa baiat destept , iar batranii de la oras l-au ajutat sa faca scoala...muncea ziua, invata seara si la slujba de noapte citea pe ascuns..ajunsese un elev exemplar..intre timp mama ii murise, fratii mai crescusera si plecasera din tara, trimitand uneori ironii asupra lui, ca-si bate capul cu scoala, cand poate pleca sa castige bani...a facut facultate..nu una, ci doua de fapt...filosofie si ceva pe la politehnica.."una pentru suflet si alta pentru stomac", asa mi-a spus..In timpul facultatii s-a indragostit nebuneste de o domnisoara care purta mereu o esarfa verde,era proaspata absolventa si lucra acum la o banca..domnisoara cocheta, cu educatie aleasa, mereu imbracata ca in revistele glamour.Se intalneau zilnic, ea cand venea la banca, iar el cand iesea de la servici si fugea de la facultate. Avea tot doua slujbe sa-si poata plati studiile..dormea doua ore pe zi sa poata face fata...Intr-o zi si-a facut curaj sa o invite la o cafenea..Ea tocmai urca pe treptele bancii.. Raspunsul a fost brutal: "Lasa-ma in pace vagabontule..tu nu vezi cum arati...pleaca sau chem paza"...Lumea lui s-a prabusit..Era placut fizic, destept, muncitor, deci cum se poate ca niste haine mai saracacioase sa il trimita direct in tagma vagabontilor?! Era clar de data asta ca superficialitatea si judecata incorecta guvernau. A vrut sa renunte la tot, isi spunea ca poate au avut dreptate fratii lui, si mai bine mergea la facut bani...dar iubea cartea prea mult, iar de domnisoara cu esarfa verde se indragostise prea tare ca sa o urasca. Asa ca s-a pus pe munca...A terminat faculatile cu brio. La filosofie a ramas la catedra, fiind un profesor apreciat, iar cu ingineria a captat atentia cui trebuia si si-a deschis afacere proprie. Acum avea bani sa-si cumpere hainele potrivite pentru aleasa lui. Un singur regret..ca ai lui nu mai traiau sa-l vada implinit..S-a dus la banca, sub pretextul unor tranzactii complicate..domnisoara inca lucra acolo, aceeasi esarfa verde, aceeasi frumusete superficiala..dar receptivitate schimbata la vederea unui barbat aratos, imbracat bine...La sfarsit a invitat-o la ceai,, ea a acceptat numaidecat...Au ajuns impreuna, ea fascinata de aspectul fizic si conturile lui din banca, el indragostit, dar cu inima franta, constient fiind de superficialitatea ei...ea nu iubea nimic din ce nu era material, nu respecta nici un om daca nu era bogat, religia sa era banul... dar el o iubea, si nu i-a spus niciodata ca el fusese vagabontul de pe scari..statea ore in sir cu ea la mall, sa-si cumpere rochii si rujuri si singurele discutii erau despre aspectul fizic...intr-o vara, la mare, la hotelul unde erau cazati a izbucnic un incendiu...fum mult, vina aruncata de la unul la altul, caz mediatizat in presa..dar ce era mai rau, oameni raniti si cu arsuri..printre care si frumoasa domnisoara...care nu mai era acum frumoasa la exterior, caci fata ii era arsa si ravasita, iar frumusetea din interior n-o avuse niciodata...El a stat nopti intregi lnga patul ei(de aceea era la spital), a incurajat-o si i-a promis ca va angaja cei mai buni chirurgi plasticieni sa o repare..intr-o noapte a trebuit sa plece acasa..dar dupa vreo doua ore a primit un telefon prin care a fost anuntat ca iubita lui s-a sinucis cu o supradoza din pastilele pentru durere. I-a lasat un bilet prin care i-a spus ca daca nu e frumoasa nu are pentru ce trai....Suferinta lui a fost cumplita...se simtea vinovat ca plecase chiar in acea seara, era furios ca ea facuse un gest atat de las, dar cel mai tare era suparat ca el, care fusese crescut cu iubire pentru oameni, a putut sa-si lege viata de o fiinta atat de mica, pentru care singurul motiv de a trai era un ten perfect...isi vanduse masina, o parte din avere si pentru un timp a decis sa calatoreasca.Prin Romania, nu prin afara, caci se simtea dator sa-si cunoasca tara, si sa mearga prin sate asemanatoare cu acela in care a trait, pentru a fi iar aproape de origini..."Vezi, de asta nu te grabi...Sunt filosof pana la urma.Mai stiu cate ceva.Am vazut in ochii tai pasiune pentru viata si multa ambitie.Mi-ai amintit de mine la 20 de ani..Suna pervers poate,stiu, imi cer iertare...dar nu te grabi...si nu te certa...iubeste tot...ia-ti timp sa savurezi orice molecula te inconjoara...si nu iubi oameni superficiali"...Dupa ce n-a mai zis nimic am dat cate un sms tuturor celor la care tin sa le aduc aminte cat ii iubesc...IUBESC..

Astazi am dansat cu mortii..

De pe geamul camerei mele vad de cate ori vin acasa un soi de improvizatie facuta de un vecin..ceva pentru speriat pasari ratacite prin curtea lui....niste cd-uri pe sfori, care se misca amenintator de cate ori bate usor vantul...si care nu se disting clar prin fum, pentru ca acest om nefericit da foc zilnic la ceva, parca vrand sa ascunda urmele unui pacat capital...ma infuriam mereu cand soarele reflectat din sforile cu discuri imi taia brutal ochii, dar in timp discurile alea au ajuns sa-mi fie terapie....au ajuns sa fie o imagine pe care o caut obsedant cand nu-mi mai gasesc locul nicaieri, si asa ma pun pe un scaun si le privesc pana intru intr-o stare hipnotica, intr-o anestezie generala a creierului meu, pana uit de toate ghearele care tipa dupa o bucata din inima mea... Astazi mi-am petrecut ziua uitandu-ma la discuri....n-am vorbit cu nimeni, n-am mancat nimic, am ascultat niste melodii vechi "from the dark side", si am vrut sa plang...o senzatie sfarsietoare ca trebuie s-o fac, ca lacrimile usor telenovelistice m-ar ajuta, ca trebuie sa tip si sa dau afara demonul care ma poseda, ca trebuie sa injur si sa iau in brate profanul, sa il sarut si sa ma topesc in noroi, locuri promiscue si bauturi ieftine...mi-ar place sa merg intr-un bar din alea cum am citit eu prin carti...cu profi universitari si medici beti, carora romul si trabucurile de contrabanda le dezleaga limba si incep sa povesteasca tot felul de lucruri epopeice..cu decor de magazin de antichitati, cu muzica pe vinil, mult fum, fum des care te face sa tusesti toata noaptea, si cu un chelner batran cu mustata..si din bar m-as lasa dusa acasa de un necunoscut, dar acasa la el si numai daca e ascultator de rock, si detinator de lenjerie murdara de pat, de televizor alb-negru si de o crunta dezordine si lucruri inutile adunate, printre care sa pot tipa cand ma are....Apoi ma uit iar la focul de vis-a-vis si gandul zboara iar..de data asta la niste cladiri vechi si parasite partial, langa un pod pe unde trec adesea cu autobuzul...au atata farmec, mai ales ca uneori seara se vad lumini aprinse...ma face sa ma intreb oare cine sta acolo, oare sunt oameni destepti si saraci, sau niste nefericiti animalici care se adapostesc de vremea rea.. si oare cum ar arata cladirile alea cand ploua, cand ninge si e noapte? Acolo mi-ar place sa ma fotografiez, cu toate ca nu sunt nici pe departe amatoarea pozelor cu mine....dar acolo imi imaginez nuduri...corpul meu gol, o tigara aprinsa, un fotograf distant si pervers, dintre aceia care au fost violatori intr-o viata anterioara,si moloz si geamuri sparte, poate si putin abur care iese de la frig, si poze in care sa ies cu pielea de gaina...si....pana anul acesta nu stiam cladirile astea...ciudat cum am ajuns eu cu autobuzul pe acolo...a,da stiu cum am ajuns, stiu si la cine ma duc...acum mi-am adus aminte si de ce imi vine sa plang... dar e ciudat ca de data asta nu pot plange...parca mi-am refrigerat inima, mainile mi-s foarte reci, ochii rosii dar nicio lacrima...poate tremur, sau poate e reminiscenta de la imaginea cu frigul din depozitul abandonat... sau tremur din iubire, una esuata sau prost impartasita, una neinteleasa si amestecata, complicata si inselatoare, dura si perfida, orgolioasa si neinduratoare cu mine...as fi crezut ca pot muri pentru cineva... cand eram mica visam sa donez un rinichi persoanei iubite...da, am fost un copil ciudat, care se juca cu papusi fara cap...mi se parea gestul suprem, asta cu donatu' ,imagineaza-ti numai,o parte din mine sa fie in altcineva sau invers...ei...acu m-am calmat..ca am descoperit sexul care e tot un transplant de parti, una in alta, nici nu doare si nici nu exista risc de incompatibilitate...iar cand persoana iubita te supara poti sa-ti iei partea si sa pleci acasa, ba mai mult sa-i mai faci si in ciuda ca a ramas fara ea, si, in mintea ta, sa fii infatuata ca una ca a ta n-o sa mai gaseasca.."EL" ma doare azi...ma doare si simt durerea in tot corpul...ma injunghie treptat si ma cuprinde in agonie..."EL", caruia i-as fi donat un rinichi..."EL" are un manual de instructiuni mult prea complicat pentru mintea mea...Pe "EL" il pierd treptat pentru ca nu pot afla, nenorocita de mine, cum sa intru acolo, in inima lui, intre atrii si sa-l fac sa ma iubeasca...si gandul pleaca spre obiective reglabile cu care fac poze la escare si urme de bisturiu, la efectul de camera obscura cu nori curgand pe perete, tot in bratele lui.... Iubirea moare, si femei in negru, bocitoare scofalcite, ca acelea din "Zorba grecul", vin sa o ia...si sufar dupa ea, o simt tot mai rece, dar mortii ma invita sa dansez.... ar trebui sa plec de pe scaun...ma dor ochii si sunt umezi,...nu stiu daca e de la soarele care sare din discuri in ochii mei sau e o lacrima..oare cu ce-or fi cd-urile alea?

"Doctorii nu sunt bogaţi. Iar cei bogaţi nu sunt doctori”(Profesorul Alexandru Pesamosca)

„Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie”.

Acum vreo 12 ani, au venit la el parintii unui copil grav bolnav. Erau de undeva, de prin Ardeal. Au fost la zeci de medici din tara. Toti ridicau neputinciosi din umeri si spuneau sec, fara nici o sovaiala, ca nu mai e nimic de facut.Doar unul din ei, mai milostiv, si-a calcat peste orgoliu si le-a zis ca singura incercare ar mai fi la Bucuresti, la profesorul Pesamosca. A doua zi parintii erau in cabinetul renumitului medic.Profesorul Pesamosca a ramas uluit vazand despre ce e vorba. Radu avea numai sapte ani, iar esofagul lui era plin de formatiuni tumorale benigne. Copilul se putea sufoca in orice moment in somn.

In 50 de ani de cariera, Profesorul cunoscuse tot felul de drame, insa povestea asta l-a tulburat poate cel mai tare. Teoretic, verdictul cumplit dat de catre ceilalti medici nu era departe de adevar. Cazul era deosebit de grav, doar o minune il mai putea salva pe bietul copil. Doctorul a inteles ca n-are de ales. In fata lui, doi oameni ingroziti asteptau cu lacrimi in ochi un raspuns.

Profesorul a acceptat sa-l opereze. Au urmat ore de zbucium, de cautari, de ganduri rascolitoare. A recitit capitole intregi din carti prafuite, a rasfoit zeci de reviste medicale, a scotocit prin toate lucrarile de cazuistica a afectiunilor de esofag. N-a aflat nimic, nici o solutie. Situatia era mult prea grava.S-a apropiat de iconita din peretele cabinetului, acolo unde isi regasea mereu tihna si nadejdea. Si-a impreunat mainile, a soptit o rugaciune numai de el stiuta si-apoi s-a pregatit de operatie.

A intrat in sala total relaxat, desi n-avea inca nici cea mai vaga idee despre ce-avea de facut ca sa salveze bietul copil. „O sa zici, poate, ca sunt teatral sau patetic, dar in momentul in care l-am deschis am simtit asa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mangaiere calda pe crestet. Ce putea sa fie chestia asta daca nu o influenta divina, o inspiratie providentiala? Dumnezeu mi-a dat atunci forta sa iau poate cea mai grea hotarare din viata mea. I-am inlaturat tot organul bolnav si-am inceput sa reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adica, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nout. Totul intr-o singura operatie. Asa ceva nu s-a mai facut niciodata.  Si n-o spun deloc cu mandrie, ci dimpotriva, cu o mare smerenie, pentru ca operatia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decat instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul. Astazi, Radu se apropie de 20 de ani. Duce o viata normala, are o iubita, conduce o masina, totul ca si cum atunci, cu 12 ani in urma, s-ar fi nascut a doua oara. Si totusi, desi a fost vorba de-o premiera mondiala, nimeni nu a catadicsit sa recunoasca oficial ori sa promoveze acest mare succes”.

„Nu mi-au placut niciodata titlurile, medaliile, diplomele, desi am primit cateva. Asa ca nu prea m-a afectat faptul ca operatia asta n-a fost recunoscuta. Eu am ramas cu multumirea suprema ca Radu e un flacau sanatos si ca parintii lui sunt fericiti. N-am fost niciodata trufas. Trufia e cel mai urat pacat al medicului. Din nenorocire, astazi cam toate spitalele sunt bantuite de pacatosi d-astia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toti pacientii sunt niste gunoaie. Intind mana sa le ia plicul cu bani si-apoi ii trateaza in bataie de joc. Toata viata m-am luptat cu buldogii astia imbuibati”.

In copilarie visa sa ajunga ofiter de marina, ca si tatal lui. In ’48, cand toti cei din Marina Regala au fost aruncati in strada, visul s-a naruit. S-a hotarat sa incerce la medicina. A invatat pe rupte, in vremurile alea concurenta era acerba. A intrat printre primii pe lista. Dupa facultate, in 1954, a fost repartizat la Niculesti-Jianu, un satuc amarat de langa Fetesti, ridicat de sarbii deportati din Banat. A stat acolo trei ani. Mai exact, trei ani in care n-a iesit aproape deloc din spital.Era un doctor sarac. Un costum ponosit, din velur, un pulover si o suba groasa, de ceferist. Asta era toata garderoba lui.De luat ciubuc de la oropsitii din sat, nici nu putea fi vorba. O singura data a primit un cadou. A fost insa ceva mai special, greu de refuzat.

Venisera la el doi batrani, sot si sotie. Femeia avea o iesire a mitrei, adica uterul desprins. Traia asa de vreo 40 de ani, de cand nascuse ultimul copil. Multe femei de la tara aveau betesugul asta. Bagau acolo, in pantece, niste carpe si gata, problema era rezolvata. Dupa 40 de ani insa, femeia asta tinea mortis ca tanarul doctor s-o „repare”. N-a fost tocmai usor. Pentru el, atunci, la nici 25 de ani, operatia asta era o premiera. A pierdut cateva nopti citind niste carti si dupa ce s-a dumirit de-a binelea, s-a apucat de treaba. Totul a decurs perfect, operatia a fost impecabila, iar in cateva ore femeia era complet „reparata”. Apoi, dupa vreo luna, Pesamosca s-a pomenit din nou cu batranii la usa. Mosul l-a luat de brat si l-a tras mai deoparte. „Stiti, domnule doctor, i-a zis el, pentru noi acuma sunteti ca tatal nostru. Vreau sa va spun ceva, numai sa n-auda baba. Eu, de pe la 30 de ani, n-am mai avut nici o bucurie barbateasca. Nu mi-am inselat niciodata femeia, ca e pacat mare, iar cu ea, ce Doamne iarta-ma era sa mai fac, ca sangera tot timpul si nu stiam cum sa mai procedez. Acu, domn doctor, daca ati reparat-o, ce sa mai zic? Dupa atatia ani, am vrut sa vad si eu cum mai e. Nu stiu daca am facut vreun rau, ca ea m-a primit. Si uite, pentru bucuria ce ne-ati facut-o, v-am adus si noi ceva, ce-am putut. Numai sa nu ne refuzati, c-ar fi mare pacat in fata lui Dumnezeu”. Apoi mosul a iesit putin afara si s-a intors cu o cutie mare din lemn. A desfacut-o si a scos din ea un cocos urias, falnic si alb ca spuma laptelui. „Primiti-l, ca ati facut pentru noi o mare minune!” A fost primul cadou din cariera lui, iar amintirea asta il copleseste. „Da, n-am mai vazut niciodata un cocos asa de frumos. Au fost niste ani minunati. Munceam enorm, ca un nebun, dar tocmai asta era frumusetea. Oamenii aia ma iubeau mult si pentru mine asta era cea mai mare bucurie”.

La Niculesti-Jianu s-a nascut primul lui baiat. In ’57 s-a transferat in Bucuresti, la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” . S-a despartit greu de satul ala. A plecat cu inima stransa, gandind ca vor ramane bietii oameni fara ajutorul lui.

Era totusi o oportunitate pe care nu voia s-o rateze. In plus, de cand i se nascuse baiatul, a rasarit in sufletul lui o dragoste uriasa pentru copii. A facut atunci un sfant legamant ca isi va dedica intreaga lui cariera doar prichindeilor suferinzi.A ramas la Grigore Alexandrescu vreme de 27 de ani. Aproape zi si noapte, fara nici un concediu.

Mai tarziu, femeia pe care-o iubea i-a nascut al doilea baiat. Apoi, dupa cativa ani, o alta femeie i-a daruit doua fete. „Povestile astea personale au fost tot timpul deliciul dusmanilor mei. Da, lumea poate ma judeca, insa eu am avut tot timpul o viata dubla. N-am stiut niciodata ce inseamna o familie, in sensul obisnuit al cuvantului. Familia mea a fost tot timpul aici, in spital. A fost poate un pacat, iar acum platesc pentru el. Daca aici m-am simtit mereu acasa, cu asta m-am ales. Cu debaraua asta in care imi tarai sfarsitul”.

27 de ani a stat la Grigore Alexandrescu. A muncit pe branci, a operat copii – de la copii de nomenclaturisti la copii de tigani. Pe toti i-a ingrijit la fel. De la nimeni n-a luat nici un şfanţ, pentru el asta ar fi fost tot una cu furtul.

Fericirea lui suprema era sa-i vada pe copii dupa operatie, cum se ridica din pat, il apuca de-un crac si ii spun „tata Pesi”. Asa ii ziceau toti copiii, iar pentru el nu exista o mangaiere mai mare.

In 1984 s-a mutat la Budimex. Pesamosca era deja un nume greu in lumea medicala. Veneau la el parinti din toata tara, zilnic era coada la usa lui.

Faima asta i-a adus insa si neplaceri. Invidia era mare si unii colegi au inceput sa-i cam caute pricina. Barfe, sicane, reclamatii. Iar totul a culminat cu o scrisoare trimisa pe adresa Militiei. „Un grup de tovarasi”, printre care si unii colegi pe care i-a invatat meserie, reclama faptul ca doctorul Pesamosca incalca flagrant disciplina spitalului, petrecand cu indivizi necunoscuti, noaptea, dupa orele de program. De fapt, asta se intampla doar o data pe an, pe 14 martie, cand isi sarbatorea ziua de nastere. Sute de oameni veneau atunci la el sa-l felicite. Prieteni, fosti pacienti, parinti, profesori, doctori, actori, cantareti, muncitori, tarani, lautari, tot felul de oameni ii treceau pragul si ii umpleau cabinetul cu flori si cadouri. Fireste, se deschideau sticle de sampanie si distractia se intindea pana spre dimineata. Atata placere merita si el, o data pe an. Reclamatia n-a avut nici un fel de impact. Si totusi, pentru el a fost un moment dificil. „De-atunci mi-a fost o mare scarba de oamenii astia. Nu stiam cine sunt, doar banuiam. Cel mai greu mi-a fost sa constat ca nici cei mai apropiati colegi ai mei nu mi-au luat apararea”.

Era o mare dezamagire, crezuse orbeste in oamenii astia de langa el, ca intr-o adevarata familie. A inteles insa atunci ca doar copiii mai merita increderea si dragostea lui.

In 1993, intr-o zi ploioasa, o veste ingrozitoare i-a secerat sufletul. Fiul lui cel mare, de 39 de ani, a murit. Stia ca va veni ziua asta, dar se incapatana sa nu creada. Era grav bolnav, avea o tumora la creier. Iar el, tatal lui, salvatorul a mii de copii, tocmai pentru el n-a putut face nimic. Ca o batjocura a destinului, mainile lui magice n-au putut atunci decat sa mangaie trupul lipsit de viata al fiului sau. A fost o lovitura cumplita.Si totusi, dragostea si osteneala lui pentru copiii bolnavi au ramas neschimbate. La fel si credinta. Prin ele si-a regasit in timp echilibrul, reusind sa ramana acelasi chirurg genial. De-atunci, singura lui nadejde a ramas Gino, cel de-al doilea baiat. „El se ocupa de toate, ma vizita, imi aducea mancare. Mai tarziu, tot el s-a ocupat si de camera asta, el a amenajat-o. Singura mea furie era ca n-a ajuns si el doctor. Am facut eu doctori din toate nulitatile si tocmai cu baiatul meu nu mi-a reusit”.

Au trecut apoi anii si el uita sa-si caute o casa ori sa mai iasa din spital. Iar atunci cand iesea, se minuna ca un om de la tara. Chipul orasului se schimba cu o viteza ametitoare. Dezolat, se intorcea degraba „acasa”, in spitalul lui, acolo unde se simtea in deplina siguranta. In camaruta asta consulta, manca si dormea. Apoi, zi si noapte, opera incontinuu. „Uneori, n-apucam sa atipesc mai mult de un sfert de ceas. Doamne, nu stiu cum rezistam!”

Isi aminteste de o fetita de noua ani. Venise la el cu o infirmitate cumplita. Se nascuse fara sfinctere, cel anal si cel ureteral. Asta inseamna ca biata copila se scapa pe ea tot timpul. Pesamosca era deja dupa doua nopti nedormite.

A reusit sa ia din pulpa fetitei un manunchi de fibre musculare, din care a confectionat doua noduri. Le-a prins apoi, unul in dreptul anusului, celalalt in dreptul ureterului. Nodurile erau noile sfinctere, iar fetita isi putea controla nevoile fara nici un efort. Operatia a fost filmata, fiind vorba de-o premiera mondiala.

Mai tarziu, dupa vreo 12 ani, Pesamosca a primit o invitatie la un botez. Era vorba de copilul nou nascut al fetei operate la noua ani.

„Astea impliniri, domnule. Nu vile, masini sau mai stiu eu ce rahaturi. Sa repari un copil-paianjen, care merge in patru labe, sa-i innadesti si sa-i carpesti tendoanele si ligamentele si sa-l faci biped si sanatos tun, sa alerge la tine si sa te stranga in brate, asta inseamna fericire!”

Cand a inceput sa simta oboseala a hotarat sa se ocupe doar de cazurile mai grave, lasand rutina interventiilor curente pe seama ucenicilor lui. Mai tarziu insa, au aparut primele semne ale bolii, iar rolurile s-au inversat. Nu mai putea risca, mainile nu prea il mai ascultau. In timp ce el se limita la sfaturi sau operatii mai usoare, situatiile dificile au ramas in grija celor mai buni chirurgi scoliti de el.

Pe la inceputul anului 2006, ministrul sanatatii a dat ordin scris ca toti medicii de peste 65 de ani si profesorii de peste 70 sa inceteze activitatea in sistemul public. Pesamosca avea aproape 76 de ani. Pe 13 ianuarie, printr-o scrisoare oficiala, a fost anuntat personal ca va trebui sa-si clarifice situatia cu privire la exercitarea profesiei de medic, dar si cea referitoare la spatiul pe care-l ocupa in spital.

Scrisoarea era semnata de unul din fostii lui studenti, ajuns mare director. „Putea macar sa-mi dea un telefon, ca doar eu l-am invatat meserie. Iar acu, nu mai dadea doi bani pe mine. Niciunul dintre colegi n-a sarit sa m-ajute”.

Acum cateva luni, Gino, cel de-al doilea baiat, s-a prapadit. De cancer. E o rana care ii sangereaza fara oprire.

De ziua lui nu-l mai cauta nimeni. Nici un coleg, nici un prieten, nici un lautar. Primeste cateva scrisori si atat. Sta zi si noapte in camaruta lui, tanguindu-se de dureri la orice miscare. Inca se mai teme sa nu ajunga in strada.

Cu greu, abia mai poate face cateva consultatii pe zi. Doctorii mai tineri vin cand si cand sa-i ceara sfaturi. Singura multumire e ca lasa in urma lui doi chirurgi valorosi si poate la fel de dedicati ca si el: Niculina Bratu si Radu Spataru.Sunt singurii oameni care nu l-au dezamagit niciodata.

N-a incetat niciodata sa creada sau sa se roage.Dar moartea nu l-a crutat nici pe el....

 

Confruntarea zeilor..

     Ma zbat in asternuturi...Ma framanta cioburi de amintiri...bucati fara capat si fara coada...senzatii pe tot corpul...amintirea celor doi zei care mi-au stins fierbinteala de nopti lungi...Da. Am iubit doi zei, i-am iubit orbeste, cu patima si daruire, cu inima sangeranda si picioare arzand. L-am iubit pa Hades. M-a atras intunericul si ochii lui turbati...Parul lui inchis ca de coaja de copac exotic si frustrarile lui ca a ramas doar stapan al umbrelor. Era pierdut si se uita in zare. Fuma o tigara cand l-am intalnit. Si nu se astepta sa-l remarc...Ma credea doar o umbra, una din sutele de mii de suflete pierdute pe care le-a intalnit..Si l-am luat de mana..Scantei si focuri si apropieri inclestate..si iar iubire pana a uitat de Cronos si de Rheea, de umbre si singuratate..Dar a facut greseala sa puna altarul iubirii noastre, patul mare de casmir negru, mult prea la vedere...Si l-am vazut trecand pe Ra. Necrutator cu sufletul meu care de atunci nu mai avea stare. Il mai iubeam pe Hades, dar gandul meu era bantuit de cel care obsedant mi-a ocupat tot universul. Nu-l vedeam decat pe El, cum trecea prin lumea intunericului sfidator si rece, zambitor si falnic, maret si ignorant, ca cel care e constient de superioritatea posedata..Stia ca e mai bun ca noi toti, ca el se poate inalta si straluci infatuat, in timp ce noi ramaneam suflete umbland prin intuneric. Si tanjeam dupa bratele lui.Voiam sa ma inalte si pe mine pana acolo sus si sa-mi dea macar iluzia unei impletiri de spirit si inteligenta, ale noastre, impreunate dureros.Si zilnic capata cativa centimetri in ochii mei, si devenea mai semet si mai de neatins, iar eu deveneam mai scunda, mai scunda in demnitate, caci ma simteam ca o prostituata in bratele lui Hades, lasandu-l sa ma framante din mila...Si mi-am facut curaj. M-am dat lui Ra, cand Hades nu banuia nimic. Si zeul soare m-a primit in bratele lui, dar brate reci si suflet de gheata, caci nu ma iubea..eram ca orice alta pamanteana, o cale sa incerce, o cale sa profite, sa ajunga la catharsis si apoi sa ma arunce, si dupa sa ma cheme iar. Si pe cata caldura dadea altora, pe atat de inghetata ii era inima langa mine..Si nopti in flacari, si iubire patimasa din partea mea, si tacere frustranta de la el, si fiinta mea abandonata in asternuturile lui de burlac impertinent, si zambetul lui in coltul gurii dupa ce ma folosea si ma uita...si ma uita in fiecare zi, si eu ma imbatam cu bucatele de cuvinte aruncate ironic, cu iluzii, cu vorbe spuse cand trebuia, dar mincinoase si sfidatoare. Ii cunosteam fiecare gest..si fiecare celula, si pielea pe pielea mea, si zambetul cand ii placea ce fac, sau incruntarea, cand dadeam gres, si respiratia de foc si ochii mari si rai cu niste cute de piele sub, care prevesteau necrutatoare ca iar ajunge la catharsis si dupa ma abandoneaza iar...si Hades..trist...caci simtea ca nu mai sunt a lui...dar stia ca celalalt doar ma foloseste...si multa patima, si durere, si foc, si usturime, si ziduri si gheata...si....eu iubesc soarele....

Incercand sa insir margele....

     Am visat ca scriu...Ca vin cuvinte cu duiumul, cuvinte alese, ca o fi pe acolo pe undeva vreo muza in dantela si matase care isi cauta un part time job si pe care sa o pot angaja si eu, asa in masura libertatii pe care ti-o da un buget restrans, sa-mi scrie textele...Si lumea sa creada ca mi le scriu singura si sa ramana absorbita in fata unei lecturi ametitoare..Dar cum muzele lucreaza full time in mall, o sa-mi scriu singura textul. Si cum nu-s inzestrata cu cine stie ce talent, i-au sperantele ca va mai citi cineva electrizat cuvinte insirate intr-un dadaism esuat si le asez intr-un sertar prafuit unde sa nu le gaseasca nimeni..si scriu. Scriu egoist. Scriu pentru mine. Scriu ce-mi trece prin cap, sublim sau foarte prost; scriu abundent ca sms-urile adolescentine pe care eu inca le trimit cu patima unui nefericit care si-a lovit destinul de al meu; sau scriu rar, ca ploile din desert, cand cheful se pierde de tot inlocuit fiind de inutilitate resimtita taios.
     O umbra pe perete si vopsea galbena coscovita pe un geam de lemn si plin de carii; un serial siropos si prost vazut intr-o camera de hotel; rasaritul dupa o noapte cu muzica tare si locuri pline de fum si necunoscuti; promiscuitate si sacru, asternuturi albe si picaturi de sudoare, strangeri si framantari patimase cu prelingeri de soapte si respiratii grele de la ureche pe gat si mai jos, ochii lui, frumosi si mari, perversi si reci si apoi calzi si intepatori; haine pe scaune si praf pe carti; masini la patru dimineata; pisici...multe pisici...si fluturi si bondari si piele de gaina si fire de iarba; caldura si pamant..nisip sub talpi si iar ochii lui; nopti in brate de zeu Ra si zambetul lui de pamantean profan...si niste ochi ai cuiva, nu mai stiu  ai cui...ai unuia pe care l-am iubit si l-am uitat apoi...dar care are cumparat un loc vesnic in atriul meu stang. Si ploaie de vara in care n-am iesit niciodata dar in care visez sa ma sarut, si autoritatea Oanei sfidandu-ma cu ochi banuitori cand zambetul mi-e prea larg si nu vreau sa-i spun de unde vin; si raze prin geamul trenului si oameni frumosi si urati care injura sau se roaga...si cerceii mari de argint, mari si rotunzi care se misca intr-un sincron frenetic cu capul Ei cand e nervoasa si ma cearta...si iarasi el...obsedant apare el cu ochii lui de inger razvratit...si apoi mainile uscate ale celui care trecea focul descult pentru impreunarea batranetilor noastre....si ignoranta mea..si niste ziduri pictate la doua in nopti de august de baieti cu mame neglijente...si culori si perle...ba nu...margele colorate. Asta e! Sunt un sirag de margele colorate, de visuri si esecuri, de morti repetate si extazul reusitei; un sirag de forme, rotunde in general, doar unele cu varful tesit de iubiri si aripi frante...sunt un sirag de perle, dar nu din acelea de la gatul parfumat si muscat al domnisoarelor cochete...eu sunt o gramada de perle de pe un sirag rupt, si compus din greu, de plasturi lipiti peste ele, de frumusete stirbita si dragoste oarba... si in gand iarasi el...