Am gol in min(t)e..

Sunt intrebata adesea de ce nu mai cred in Dumnezeu..."Vai Nina, dar cand ai devenit tu asa de radicala?Erai un copil cuminte care mai dadea cate o raita si pe la Domnul", mi-a spus odata o doamna careia i-a ramas cam mica curtea proprie, asa ca si-a permis sa mai arunce un ochi si intr-a mea..Avea ea dreptate, caci eu credeam ca nu poti lua 10 la mate decat daca bati dimineata sapte metanii si-un "Tatal nostru", iar lumea nu te place decat daca esti cumsecade si mergi anual la spovedanie..Pe urma mi-am dat seama ca sunt destul de inteligenta incat sa-mi rezolv integralele si fara ajutorul divinitatii...si ca oamenilor oricum nu le pasa cum esti, caci sunt prea grabiti ca sa remarce pe cineva... Apoi am incercat sa gasesc vreo logica in treaba asta cu religia, dar n-am gasit decat raspunsuri vagi, si oameni la capatul sperantei, care nevazand vreo solutie lumeasca pentru problemele lor, cauta rezolvare prin lucruri nepalpabile...si am considerat ca e o forma de sinucidere spirituala...apoi l-am acuzat pe Dumnezeu, caci daca este, nu e decat un domn cu chef de glume proaste, care in loc sa ne lase animalici, ne da cate un suflet si ne invata sa il folosim pe post de scut...acolo toti vor lovi fara mila si il vor terfeli in noroiuri adanci..apoi nu mi-a mai pasat, asa ca am facut pace cu Domnul, dar tot nu cred in el... pentru ca n-am gasit inca pe nimeni pe pamant in care sa cred...e ca un joc cu nivele bolnave..nu pot ajunge sa cred in ceva de sus, daca nu trec de pamantul asta nenorocit... Ce nu stie doamna cu mica curte si curiozitati multiple, e ca la un moment dat in existenta mea, am purtat tricouri negre, machiaj strident si ura in suflet...la un moment dat, pacat ca pentru un timp scurt, am avut curaj sa imi arat neincrederea si dispretul pentru toate formele fara fond care ma inconjurau..la un moment dat am putut sa recunosc ca sunt trista si ciudata, singuratica si tocilara, si ca nu trebuiesc nimanui..caci lumea isi vedea foarte bine de propria-i existenta anosta, fara sa observe cineva ca in venticulii mei e un razboi...atunci nu mi-a fost frica sa nu cred in nimeni..caci pe rand toti cei care au contat in ochii mei m-au dezamagit...si-au dat seama ca nu sunt buna de fiica, de iubita, de prietena...m-au vandut la schimb pentru cateva clipe si escapade murdare...s-au gandit ca devotamentul e o povara, ca o nebuna ca mine e iremediabila si nu merita sa-i promiti nimic, caci tot nebuna ramane,..si-au construit pledoarii lungi si lase, si motivatii trufase ca sa mi le vanda mie, sperand sa le iert tradarea..intr-un interviu public un domn cu numele aruncat pe o foaie a spus fara sa respire ca el n-are nicio fiica...bucatile de carne pe care le-am iubit la un moment dat m-au tradat rand pe rand pentru niste domnisoare anodine si superficiale, posesoare de doar doi neuroni aflati in razboi, caci se pare ca o companie de plastic e mai de preferat...persoanele carora obisnuim sa le spun "prieteni" m-au uitat incet incet, caci fie nu era prea cool sa fii amicul unei tocilare neintelese, fie oferta era mai atractiva din partea concurentei..iar singurii care m-au iubit vreodata, vreo doi la numar, au renuntat la lupta si s-au gandit ca e mai bine pe lumea cealalta, indiferent care o fi aia...Apoi nu mai stiu prin ce fel de imprejurari, am inceput sa cred din nou in oameni..sa renunt la tricouri si gesturi sumbre si la parul prins in coada...am ajuns sa-mi iau placa de par si lac de unghii..sa le incit imaginatia pustilor cu picioarele mele dezgolite vizibile de sub rochitele inflorate..am inceput sa cred in mine si sa fiu vazuta ca un exemplu de echilibru..radiam cand intram undeva, iar parul indreptat cu placa si rujul faceau oamenii sa ma iubeasca. Nu mai eram ciudata, nedorita, si neinteleasa..Eram vruta si admirata, iar eu traiam mirajul, pacalita de farmece pentru oameni mici..capatasem incredere orbeasca la cote maxime in cativa oameni  care imi intretineau starea de bine si pe care i-am transformat in stalpi ai sufletului meu. Le-am creat piedestaluri si mi-am imaginat ca ei n-au cum sa ma raneasca...pana astazi..cand lumea mea s-a naruit..azi mi s-a predat o lectie la care am chiulit de multe ori, asa incat recapitularea e foarte dureroasa...azi mi s-a reamintit ca nu exista stalpi de sustinere, ca nu numai ca ne nastem si murim singuri, dar traim la fel de singuri in falsele noastre iluzii..azi mi-am dat seama ca ar trebui sa port din nou tricouri negre si sa imbrac sufletul infrigurat si fricos. Azi am ramas fara tot ce iubeam..privesc cu ochi care parca nu mai sunt ai mei persoane pe care parca nu le mai cunosc..azi toti cei carora mi-am dat sufletul spre ingrijire mi-au demonstrat ca nevoile proprii is inaintea a tot..azi am fost vanduta din nou, terfelita, iar sufletul meu a suferit un viol cumplit..acum nu mai sunt fata nimanui, am avut bilete in randul intai la spectacolul in care iar pierdeam in fata unei domnisoare care vorbea mult dar nu avea nimic de spus..iar eu nu puteam decat sa ma gandesc ce-o fi vazut la ea, incat cel care ma tinea de mana nu mai era iubitul meu cald, plin de o demnitate si cu un cuvant care il inaltau mai presus decat ceilalti, ci un oarecare Iuda rece si nepasator..azi mi-am dat seama ca sunt doar o idealista stupida, care in imaginatia ei peticita chiar a crezut ca e dorita...azi m-am intors la cum eram odinioara..azi mi-am pierdut increderea in mine si in oameni...am inteles ca vorbele sunt forme goale la mijloc, ca dorind sa conturez bine ce vreau sa spun, am uitat sa umplu golul din cuvinte..ca nimeni nu m-a inteles..ca nimeni nu s-a chinuit sa ma asculte..ca ceea ce imi doream eu nu poate fi perceput ca normal de ceilalti..ca sunt o ciudata neinteleasa care s-a ascuns atata timp sub o masca desenata bine in farduri colorate..am inteles ca poti fi inconjurat de multi si totusi sa fii singur, ca ti se poate spune "da", si totusi sa fie un "nu" in suflet, ca ti se poate promite, dar astea sunt vorbe goale, de pacalit virgine si naive..am asistat cum fiecare isi poate vedea de viata fara macar sa fiu vreau obstacol in fata lor..sau cum sa exist dar sa nu traiesc, sa fiu un nume pe un buletin dar sa nu ma mai lege nimic de lumea asta...azi au capitulat toti care m-au imbatat cu iluzii si in care imi pusesem toata speranta..azi mi-am pus lacat definitiv pe inima, am aruncat la gunoi raftul din creier unde tineam ideea ca oamenii asculta, inteleg, le pasa, promit si respecta...oamenii asculta, dar n-aud, se chinuie dar nu inteleg, promit dar nu respecta..si ei nici macar nu vad ceva gresit in asta...azi mi-am pus un voal negru...am dat dracului idealismului, caci ce vreau eu nu exista si nimanui nu-i pasa de o psihotica bolnava si singura...azi m-am gandit sa-mi urmez cei doi prieteni, singurii care m-au iubit...sa ma scufund in intuneric cu un blister de diazepam..si chiar de mai sunt lucruri pentru care ar trebui sa raman, nu mai e niciun om...sunt iar o fata in negru, singura si neinteleasa...doar in moarte mai am incredere...

Catedrala pacatosilor..

Rece, intunecata si bolnava..Asa e catedrala sufletului meu...Se ajunge acolo iesind pe usa din spate a unui bar promiscuu, trecand prin baia cu chiuvete murdare, oglinzi scrise cu ruj, si miros de tarfe drogate..pe alei funebre cu aroma de moarte, si pe trepte de piatra de mormant...catedrala sufletului meu e incapatoare, caci nimeni n-a reusit sa umple golurile mistuitoare..e plina de soapte bolnavicioase, caci n-a avut cine sa le asculte, e plina de frig si dinti inclestati, caci nimeni n-a stiut cum sa ma incalzeasca..plina de ura si vene zvacnind, caci dintr-un sentiment de inutilitate adanca, am ajuns sa blestem pe toata lumea...la spovedanie ma indrept desculta si senila, in rochie neagra cu maneci lungi si decolteu nepermis..vreau sa seduc prin coapse de sange, caci nu ma duc sa-mi cer iertare, ci tribut de carne..preotul meu e un proscris bizar, cu maniere de mare domn, cu gesturi huliganice, si dorinte de star rock..e un ciudat cu tatuaj pe inima, care nu place nimanui,  cu haine obraznice, pace in inima si razboi in sinapse...destept si fermecator, rau si nemilos...el imi imi stie pacatele doar privindu-mi coapsa...ma spovedeste intinsi pe marmura rece, imi culege regrete de pe buze, cu sarutari lungi si pierdute, si imi iarta rand pe rand neoranduielile, in schimbul frangerilor patimase...el ma are,  rece si infrigurata, ma vrea si ma alunga, imi cauta ochii pe sub voalul negru..nu e nevoie sa ma intrebe nimic, caci ma rog lui din priviri..in catedrala pacatelor mele nu trebuie sa ma rog decat trupului, nu trebuie sa vorbesc si nici macar sa respir..in catedrala sufletului meu nu trebuie sa aprind lumanari, ci sa sting lumina...nu trebuie sa cer, ci doar sa iau, nu trebuie sa iert, ci doar sa injur, nu trebuie sa ma caiesc, ci sa ma dezbrac de propria demnitate...in catedrala pacatosilor trebuie sa stau in fata lui, golita de dorinte, de speranta si ganduri de orice fel..nu trebuie sa ma tem, nici sa am curaj, nici sa bucur sau sa plang..pentru ca orice as face, raiul nu ma va primi niciodata, iar  iadul nu are nevoie de un suflet atat de pierdut in propriul labirint... Dumnezeu n-ar avea cum sa ma mai ajute, iar diavolul n-ar mai avea ce sa-mi ia...raman singura in catedrala pacatului, intre cer si abis, fara vorbe sau soapte..asa ca pentru o pacatoasa ca mine, singurul meu rai e cand ii privesc ochii trufasi si reci...in adancuri e liniste...

"Decalog

Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota." (Octavian Paler, "Viata pe un peron")




"Avem timp

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim." (Octavian Paler,  "Scrisori imaginare")


"Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata… prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita...Iubesti pe cineva atunci cand ai ajuns sa vrei sa-i dai ceea ce ai mai bun si hotarasti sa i te dai pe tine insuti…"