Mitul pesterii reloaded...

Noptile de iarna sunt singurele in care am timp si imi permit sa visez..sa ma desprind de rutina bolnava si sa privesc pe geam ceata ciudata si delicioasa care trece prin fata neonului din strada, ca niste picioare de adolescenta prin fata unui pictor batran si pofticios. Noptile de iarna au un farmec si un  miros pe care nu le mai gasesc niciodata in tot anul..Miroase a nemurire si a timp oprit in loc, a tinerete si a iubire, a libertate si dorinta..As sta treaza in dembrie doar noaptea.. Mi s-ar parea obligatoriu sa iti petreci Undrea fumand mult, gandind cu voce tare, iubind si cerandu-ti iertare de la toti. E o luna de pierdut vremea prin anticariate, de cheltuit bani pe viniluri, de cumparat medalioane din acelea care se deschid si iti dau voie sa pui in ele o fotografie cu cei iubiti..E o luna in care nu ai voie sa dai drumul mainii celui la care tii, e o luna de ascultat viori, de fapt care iti canta ea doine romanesti si tanguite, e o  luna in care ar trebui sa fie permis sa bei oricat, caci oricum luciditatea si rationamentul nu-si au rostul acum..E decembrie de stat de vorba pana la patru dimineata, de ascultat Adevarul marturisit de Spandau Ballet,de facut planuri aprinse, sau de facut dragoste pe covor, in fata focului, asa cu ochii inchisi, cu inima stransa, fara cuvinte, doar cu respiratii fierbinti si cu simturile date pana la frecventa suprema..E vremea de privit focul si lasat sa te poarte flacarile lui incotro o vrea..Trebuie pusa imaginatia la lucru..e de baut o "batrana" de feteasca si privit in flacari pana ne facem toti poeti, pictori sau muzicieni..E de cantat, rau sau bine, sublim sau afon..e de imaginat cadre cu crengi dezgolite si femei fatale imbracate elegant..e de spus poezii, reusite sau porcoase, care sa-i placa lui Dumnezeu sau sa-l faca pe diavol sa mai rada si el putin...E de privit in flacari si la umbrele pe care le proiecteaza pe perete..Traiesc la ani departare de Republica lui Platon si acum cand "everything is sexed up", focul imi trezeste doar sexualitate si initiere..Intunericul nu mai e simbolul ignorantei si a lipsei de cultura..a devenit o stare de spirit, un personaj profan care tine la discretia mea si ma apara de privirile carcotase, in noptile cand ma topesc in bratele LUI. Umbrele de pe pereti au ramas iele ale trupurilor bolnave care se leaga frenetic si bolnavicios de cate ori au ocazia..strigoi imbatati de iubire din vechi blesteme de fete batrane..in fata focului corpurile noastre, eu si EL, suntem singurii care mai certifica realitatea fizica..in rest e ceata, dorinta, inconstienta, catharsis dement si unghii infipte taios in carne...saliva si dintii de pe arcada de sus imprimati pe umarul stang..I-as spune domnului Platon ca drumul initiatic al cunoasterii s-a mutat pe covorul meu..Ce-i drept e o initiere condamnata si injurata de sfinti, e o initiere de burlac rebel cu notiuni de speologie care a pacalit o domnisoara sa-i cada in brate, e o cunoastere tantrica, o fapta pentru care mamele si-ar da afara din casa fetele care au pacatuit, iar divinitatea te-ar tine mult timp langa poarta Raiului fara ca sa te lase sa intri..E vantul ce misca usor perdeaua, e lumanarea cu miros de cafea si aroma de mahon, e vulgaritatea saloanelor erotice si imbatarea de la carciuma din coltul strazii..sunt durerea si frumosul care fac dragoste, e lupta dintre negarea de pe buze si aprobarea corpului...e un buchet de senzatii, de fum de tigara amestecat cu parfumul lui fin, e mult jazz...e daruirea pe altarul improvizat pe covor..sau..e...nu stiu ce e...e visul unei nopti de iarna..e sirul de ganduri pierdut in fata focului..ce voiam de fapt sa spun oare?..

Just come undone..

Multa ceata in noapte bolnava, cu siluete de copaci uscati, garduri vechi si felinare stricate ca de bordel.. Un aer greu de luna decembrie, un aer rece ca un iubit capricios, aer aspru si dureros care iti taie fata si iti anihileaza spiritul..Frig care te face sa regreti amintirea muntilor pe care ii cutreierai mai demult, cu focuri improvizate si tricouri purtate o saptamana, pe vremea cand formele fara fond erau doar literatura si lumea iubea substanta si plinul din suflet..O noapte buna de plimbari lungi pe strazi, de povesti prin baruri de mahala, de spirt contrafacut si niste Marlboro made in Cesko...O noapte potrivita ca sa te rog sa incerci sa pierzi controlul..Sa urli, sa-ti iesi din trup, sa faci incursiune pana la Uranus, sa arunci cu pietre in Pamanat si apoi sa te gandesti la mine si sa cobori turbat sa-mi cauti mana prin noapte, sa-mi urmezi pasii pe strazi si sa tremuri gandindu-te ca vantul e respiratia mea calda pe gatul tau cu jugulare turgide..Invata sa visezi si maine seara sau in alta seara frenetica cand ma vei intalni prinde-ma de mana, saruta-ma ca un nebun si lasa-ma sa te duc intr-un decembrie al nostru..Noi nu suntem de aici... Iarna noastra e plina de iubire si psihoza, de haine rupte si inclestari de rabie, de pietre albe si umbrele pe ziduri. Mi-ar fi placut sa te cunosc intr-o bodega, undeva la marginea unei mahalale cu poeti si betivi talentati...In acordurile de vioara a unui lautar olog si amortit de la taria veninoasa..Bineinteles, te-as fi abordat tot eu prima..La barul murdar si plin de pahare ciobite, unde doar o lumina difuza mai aduce farmec si visare. As fi venit de pe strazile noroioase imbracata intr-o rochie rosie, care lasa sa se vada atat cat sa incite mintea unui domn, dar nici prea mult, incat sa nu faca nevestele sa injure..M-as fi asezat langa tine, obosita de a te mai vana ani la rand, ti-as lua fara sa-mi cer voie o tigara din pachet, pentru care ti-as plati cu un suras amar si cu un rand de rom..Tu ma cunosti..Am fost mereu in umbra ta, ingerul care se ruga pentru tine, diavolul schizofrenic de care nu mai scapai, prietenul pe care nu-l vroiai dar care te voia, iubita pe care n-ai atins-o niciodata, dar care iti stia gustul buzelor doar privindu-le si visand la ele atatea nopti intre cersafuri de singuratate. Asa e..tu ma cunosteai deja..Dar in lumina aceea difuza poate ca mintea ta nu ma mai refuza pentru ca deja a inceput sa isi imagineze dezgoliri de sub rochia rosie si zambetul crud..Am fi inceput o discutie banala..M-ai fi intrebat daca stiu sa gatesc..Eu ti-as fi spus ca fac doar salate..din inimi si neuroni..din iubire si nervi..condimentate cu lacrimi si instabilitate psihica de nopti de iarna..Mi-ai fi atins umarul, si poate fugitiv mi-ai fi aranjat o suvita de par...lumina ar fi cazut doar pe buzele noastre, pe umeri, pe pahare murdare..pe bucati de lamaie de pe bar si pe scaune din piele roasa.. Ai fi inceput sa ma vrei..nici tu n-ai fi stiut de ce..ai fi injurat in gand ca ai baut prea mult si te-ai lasat prada vanatorului, fara sa stii ca vanatorul a avut mereu inima capturata de tine...Mi-ai fi facut un semn la care te-as fi urmat spre iesirea din spate...Fara gesturi, fara cute in piele, fara emotii, doar cu gandul la placere si cu sclipiri demente in privire.. Mi-ai fi smuls sarutari perverse impinsi in ziduri stricate de caramida rosie si inghetata...Te-ai fi chinuit sa-mi simti gustul carnii de sub paltonul si rochita cea rosie..M-ai fi implorat sa iti mai dau doar o zi in plus, dar eu, obosita de atata fugit dupa prada, ti-as fi spus ca de maine nu mai exist...Te-ai fi suparat si ai fi fumat mult, ti s-ar fi inrosit ochii de furie, m-ai fi bruscat si ne-am fi contopit cu aburii din gura, cu ceata, cu zidul murdar de mahala, si cu furia care ne-ar fi iesit din piept...tu furios cu orgoliul masculin ranit de o ciudata imbracata in rosu, care isi permite sa te refuze, eu cu lupta dusa intre dorinta de a te avea si de a ma dezintoxica de imginea-ti bolnava care de ani intregi nu mai pleaca din mintea mea si care ma face sa te iubesc fara sa stiu nimic despre tine...Te-as fi lasat rece si singur, iar eu as fi plecat ranita, cu dorinte nestinse de prostituata, dar cenzurate de comportament de scolarita catolica...
          Nici tu domnule nu esti din decembriele asta..Hai sa cautam maine un bar si spune-mi tu de unde vii.. Un pic de rom si un sarut sa-ti dezleg limba amortita si sa te invat sa povestesti intamplari care n-au existat...dar care ar fi fost scrise pentru noi..Te-as lasa maine sa te dezlantui, sa te infurii, sa te eliberezi si apoi sa ma posezi intre ziduri de mahala..Te las maine sa-mi atingi umarul...Si sa-mi aranjezi o suvita din par.. Hai sa cautam maine un bar cu violonist olog..si poate o sa vin in rochie rosie...

"La inceput a fost cuvantul..."

De ce iubim? De mici ce suntem...Iubim gandindu-ne ca altfel prin lumea asta nu se poate trece. Ca trebuie neaparat sa ne zbuciumam si sa ne rupem sufletul in paisprezece pana ne gasim o jumatate..sau macar un sfert...sau o bucata din cineva care sa ne iubeasca. Si-a batut joc de noi divinitatea cand ne-a spus ca nu putem trai singuri. Ghinionul e ca noi, molecule haotice si pierdute, am si crezut. Si asta facem de dimineata pana seara. Ne chinuim sa cautam bucata potrivita, ne imbatam cu iluzia ca iubirea exista, ca daca o alta bucata bolnava de carne a trecut prin patul nostru, cautand si ea idealul lui Eros, inseamna ca e facuta pentru noi si ca suntem fericiti. Credem ca plimbarile de mana pe alei pavate si in acorduri de acordeon batran o sa dureze toata viata. Si ca aceeasi mana o vom strange mereu..Si daca o strangem tare, iubirea se scurge prin mana, in mana celuilalt, si urca intr-o valtoare nebuna spre inima lui si atunci el simte cat de dedicata ii esti. Si ramane clipa suspendata si inchidem ochii si ne vedem peste 40 de ani cu acelasi tremor de emotie si placere, langa acelasi om pe care l-am iubit de cand ne stim. Nu...iubirea nu exista..e doar iluzia unui trup din ceata, e doar un joc bolnav, si in nici un caz nu vine de la Dumnezeu, ci vine de la diavol, care sta in fotoliu si rade ironic de prostia si tanguirile pamantenilor. Ba le-a mai dat si carti si filme la care sa se uite, de unde sa invete ca daca iubesti faci orice, si dupa le da drumul frenetici pe strazi sa caute un ideal care nu exista. Iubim din prostie, din disperare, din frustrare, din dorinta de a impartasi cu cineva greul vietii, caci suntem prea slabi sa caram singuri o asa povara.Si mai iubim pentru ca suntem facuti sa credem vorbe...Pentru ca daca cineva iti spune "te iubesc" ajunge sa crezi ca tine loc de tot..La inceput a fost cuvantul...Cu el a inceput lumea asta nebuna si speriata, cu el a inceput durerea...Prin cuvant am ajuns sa-l iubesc pe EL.Nu cunosteam nici pamantul din care e facut, nu auzeam ce soapte diavolesti imi sufla lumea, nu ascultam cand mi se spunea ca e sarpele de langa fructul oprit..I-am auzit cuvantul si am cazut inlantuita..pentru ca vorba lui cantarea cat toate faptele altora...pentru ca domnul acela de pe strada cu nume de ape tulburi stia exact ce sa spuna sa ma aiba la picioarele sale. Era maret, nu prin statura sau fapte, ci prin infatuarea ca demnitate lui sta in cuvant. Era ciudat, un anarhic venal cu gesturi stangace. Nu era gentleman..nu tot timpul..cand se uita la ce se uita toata lumea el vedea altceva decat noi toti..Dar arunca cuvinte ca lance demente..Vorbele-i erau adevar, dureros si dulce, protector sau marsav. Cadeam la picioarele-i la o comanda si deschideam fara sa mai pun intrebari sufletu-mi murdar sa-i dau toata iubirea pe care o am..Dar cuvintele au devenit venin.Vorbele nu mai erau statornice. Nectarul de pe buzele din care m-am imbatat de atatea ori nu a fost decat otrava administrata lent si cu efect sigur..Tot cuvantul lui m-a ucis. Iluzie draceasca, care l-a inceput era adevar, acum joc dureros si bizar...Oare ce din tot ce mi-a spus a fost real? De ce iubim ceata de pe ape tulburi si namolul din inimi? De ce ne indragostim de vorbe aruncate ca cenusa de pe malul marii?La inceput a fost cuvantul...in care am crezut ca o nebuna fugita de exorcizarea pe care toti mi-o pregateau...Apoi a fost cuvantul pe care au crescut spini...spini si in inima...si acum e tacerea...Plansul doare noaptea...