Cinci dimineti cu Ana

Pe la sapte in zori Ana era oarecum linistita. Nu vesela, dar impacata cu sine..Avea tabieturi banale si o rutina oarecum autistica...Se trezea cu parul valvoi, cu cearcane adanci si uneori cu vanatai sub ochiul drept de la clientii nervosi. Se plimba in halat prin apartamentul rece, iar primul drum era spre cana cu cafea. Era o cafea ciudata, mai neagra decat normal, care lasa mult zat si care, surprinzator, avea un miros puternic de iasomie. Pana fierbea, Ana isi punea ruj pe buzele stacojii, un ruj care ii facea fata sa arate cu zece ani mai imbatranita, dar care contrasta bolnav de frumos cu ochii albastri. Isi turna cafeaua in cana cu buline rosii, cana pe care o avea de la singurul barbat pe care il iubise vreodata, dar de la care nu mai primise niciun semn de vreo trei ani..De atunci isi castiga existenta vanzandu-si trupul o data la doua seri oricui suna la anuntul din ziar. In prima dimineata cand am vorbit cu Ana mi s-a parut ravasita. Era un amestec de fatalitate si promiscuitate, avea un corp bolnav, dar care inca zvacnea si vibra viu, un suflet violat, dar trufas. Isi aprindea tigari, una dupa alta fara pauza, le prindea cu buzele strans si le fuma cu mare pofta. Era printre putinile ei bucurii. Dupa ce isi turna cafea in ceasca mergea pe balcon, unde se aseza pe un fotoliu vechi si se uita in gol, in timp ce vantul incerca sa ii mai aranjeze parul. Coapsele ii ramaneau aproape de tot dezgolite, dar nu simtea nicio rusine, caci pana la urma promiscuitatea ii era meserie, iar hainele de doamna nu le mai purtase de cand o parasise el. Se uita asa in gol si nu vorbea nimic. Daca nu erai prea bogat, nu puteai sa o atingi. Iti dadea voie doar sa o privesti si suradea uneori provocator, dar cu ochi absenti. Probabil la altceva se gandea cand zambea. Pentru suma corecta puteai veni pe seara cand se retragea in dormitor si isi facea numarul, la fel de goala pe dinauntru, asemenea trupului. Eu veneam doar ziua sa o privesc. Voiam sa invat ce se intampla in sufletul unui om fara scop si asta costa putin. In a doua dimineata a fost la fel. Era linistita si m-a lasat sa stau pana pe la zece. Pe balcon era frumos, un soare cald, iar pe strada nu era nimeni. De undeva se auzea vocea unui crainic de radio. Am stat vreo trei ore privind-o. A treia zi nu m-a lasat sa raman decat jumatate de ora. Era nervoasa, lovita, probabil de vreun client beat. Se uita ca de obicei in gol, dar injura si isi blestema existenta. Plangea cu dementa si cu zvacniri de animal. Nu a vrut nici banii sa mi-i ia. A patra zi am sunat la usa si aveam de gand sa o infrunt. Pana sa ajung la etajul patru am facut scenarii in minte. "Asculta domnisoara", voiam sa ii zic, "intelegerea a fost ca te platesc daca vorbesti. Ma lasi sa te privesc, nu te intreb nimic, dar trebuie sa zici tu ceva. Nu pot intelege un om doar privindu-l. Nu pot patrunde intr-o lume si intelege un stil de viata, sau de letargie, daca nu am niciun cuvant de partea mea"...si asa mai departe..pana sa imi dau seama batusem la usa, intrasem si eram deja in balcon. Ne-am asezat la locurile noastre ca de obicei si inainte sa pot spune ceea ce gandeam, am remarcat ca ma priveste si ca zambeste larg. Apoi pentru urmatoarele doua ore a vorbit doar ea, fara sa ii spun eu nimic. In noaptea ce trecuse a fost batuta din nou. S-a luptat sa supravietuiasca si a zgariat ca o felina sa isi apere ceea ce a mai ramas din corp. A scapat si dupa ce a ramas singura si-a anesteziat simtirile cu alcool. Atunci a realizat: trebuie sa se termine. S-a mai gandit sa se indrepte spre lumina. De zeci de ori pana atunci. Dar niciodata nu a avut curajul. Acum se simtea in stare sa o faca. Ii ajunsese durerea, lacrimile si periplul de trupuri dizgratioase de barbati care ii murdareau patul de atatea ori pe saptamana. Zambea, caci gasise solutia permanenta. Eram fericita ca pot intelege acum mecanismul unui suflet din suburbie, fara sa realizez gravitatea celor spuse. A cincea zi veneam ca de obicei spre blocul Anei. In apropiere era multa lume si forfota. Vreo doua masini de politie si presa locala. Subiectul era Ana. "O femeie de 35 de ani si-a pus capat zilelor, datorita conditiei grele de viata in care se gasea. Vecinii spun ca femeia".....cuvintele imi treceau grele pe la urechi...Ana vorbise serios..Zacea pe asfaltul fierbinte, fara suflare, dar mai falnica ca niciodata. De data asta a invins...In departare se auzea un radio...Aveam subiect pentru articol..Si totusi imi parea rau...