Catedrala pacatosilor..

Rece, intunecata si bolnava..Asa e catedrala sufletului meu...Se ajunge acolo iesind pe usa din spate a unui bar promiscuu, trecand prin baia cu chiuvete murdare, oglinzi scrise cu ruj, si miros de tarfe drogate..pe alei funebre cu aroma de moarte, si pe trepte de piatra de mormant...catedrala sufletului meu e incapatoare, caci nimeni n-a reusit sa umple golurile mistuitoare..e plina de soapte bolnavicioase, caci n-a avut cine sa le asculte, e plina de frig si dinti inclestati, caci nimeni n-a stiut cum sa ma incalzeasca..plina de ura si vene zvacnind, caci dintr-un sentiment de inutilitate adanca, am ajuns sa blestem pe toata lumea...la spovedanie ma indrept desculta si senila, in rochie neagra cu maneci lungi si decolteu nepermis..vreau sa seduc prin coapse de sange, caci nu ma duc sa-mi cer iertare, ci tribut de carne..preotul meu e un proscris bizar, cu maniere de mare domn, cu gesturi huliganice, si dorinte de star rock..e un ciudat cu tatuaj pe inima, care nu place nimanui,  cu haine obraznice, pace in inima si razboi in sinapse...destept si fermecator, rau si nemilos...el imi imi stie pacatele doar privindu-mi coapsa...ma spovedeste intinsi pe marmura rece, imi culege regrete de pe buze, cu sarutari lungi si pierdute, si imi iarta rand pe rand neoranduielile, in schimbul frangerilor patimase...el ma are,  rece si infrigurata, ma vrea si ma alunga, imi cauta ochii pe sub voalul negru..nu e nevoie sa ma intrebe nimic, caci ma rog lui din priviri..in catedrala pacatelor mele nu trebuie sa ma rog decat trupului, nu trebuie sa vorbesc si nici macar sa respir..in catedrala sufletului meu nu trebuie sa aprind lumanari, ci sa sting lumina...nu trebuie sa cer, ci doar sa iau, nu trebuie sa iert, ci doar sa injur, nu trebuie sa ma caiesc, ci sa ma dezbrac de propria demnitate...in catedrala pacatosilor trebuie sa stau in fata lui, golita de dorinte, de speranta si ganduri de orice fel..nu trebuie sa ma tem, nici sa am curaj, nici sa bucur sau sa plang..pentru ca orice as face, raiul nu ma va primi niciodata, iar  iadul nu are nevoie de un suflet atat de pierdut in propriul labirint... Dumnezeu n-ar avea cum sa ma mai ajute, iar diavolul n-ar mai avea ce sa-mi ia...raman singura in catedrala pacatului, intre cer si abis, fara vorbe sau soapte..asa ca pentru o pacatoasa ca mine, singurul meu rai e cand ii privesc ochii trufasi si reci...in adancuri e liniste...